Uncle Jebediah's Magic Cart

N-am mai avut de mult un hatelist. Sincer, n-am prea avut de ce. Dupa trei ani de injurat secretarele de la facultate, vanzatoarele de la chioscurile de bilete, traficul din Bucuresti si cainii vagabonzi am ajus intr-o tara care, desi e departe de a fi perfecta, nu prea iti da motive sa iti smulgi parul din cap de zece ori pe zi si sa repeti Gusfraba pana ti se imbarliga limba in gura, numai ca sa nu pocnesti pe cineva. Dar ieri a foat o zi in care totul a mers prost. A fost un joi 17 cu atatea ghinioane si idioti ca nu-mi vine sa cred ca am ajuns intreaga acasa.

Nu, nu-mi incalc principiile. Dar se pare ca trebuie, pentru bunastarea mea academica, sa-mi arat dintii pe Twitter si pe Facebook, mai exact aici si aici . Gata, v-am spus. Acum pot sa ma tarasc inapoi la mine in pestera? Multumesc.

Se spun multe povesti despre romanii plecati din tara. Nu neaparat cat timp sunt plecati, ci mai ales dupa ce se intorc. In general, lumea e de parere ca s-au schimbat in rau. Orice lapsus e interpretat ca flatulenta intelectuala („Pfff, nici n-a plecat bine, ca deja si-a uitat limba!”). Shimbarile de gusturi - la mancare, la haine sau la muzica - sunt interpretate drept snobisme de emigrant („Acu nu-ti mai place mamaliga, ca la voi acolo in Vest nu mananca ei mancare de-asta de saraci.”). Ce sa mai, concluzia e unanima: mai bine nu mai pleca, uite cate ifose are in cap acum.

Tot uichendul asta ne-am dat si noi cu barca prin Cambridge. Ma rog, nu la propriu, ca ne costa 18 lire pe ora, 24 daca voiam si gondolier.

Vineri, ne-am decis. Urma sa simtim, in sfarsit, energiile cosmice direct de la Stonehenge. Nu conta ca turna cu galeata, ca batea un vant de simteam cum se duce masina pe contrasens. Ca era un frig de nici pe un pechinez de-ala urat nu l-ai fi dat afara. Stonhenge era in program de mult timp, asa ca ne-am urcat in masina si da-i.

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

A inceput cu un pilaf cu legume. Juma' de cana de orez, niste ardei, ciuperci si morcovi. Orezul s-a fiert prea mult, ardeii cam trosneau in dinti, numai ciupercile erau perfecte, dar na, asa-s ciupercile, sunt perfecte orice le-ai face.

Da, zvonurile sunt adevarate. Aseara m-am dus sa vad A-ha , o formatie la care media de varsta a fost undeva pe la 30-40 de ani (daca nu le pun la socoteala pe norvegienele hiperactive din spatele meu, care latrau, mieunau, faceau ca indienii, si nu pareau a avea mai mult de 20 de ani).

Ieri l-am formatat pe Nepotu. De doua ori. Pentru cine nu stie, adica niciunul dintre cei cinci (cinci sunteti? parca asa am vazut in Analytics ) cititori ai aberatiilor mele pseudointelectuale, Nepotu e laptopul meu. Il cheama asa pentru ca e al doilea laptop care a intrat vreodata in posesia mea, primul purtand numele sugestiv de Tataie. Si categoric nu pentru ca era var primar cu vreun supercalculator de la NASA.

De vreo doi ani incoace ma tot plang ca vreau o gripa. Bine, nu o gripa, e suficienta si o raceala. Pentru ca atunci cand muncesti in doua locuri si tragi de doua facultati (toate in acelasi timp, sa ne intelegem), o gripa care sa te puna la pat este singurul pretext valabil pentru a o arde in pat toata ziua, uitandu-te la seriale cu doctori sau la filme asiatice dubioase. Valabil pentru tine, nu pentru ceilalti. Pentru ca muncesti pentru tine, nu pentru ei.

Deci oficial am renuntat sa imi mai fac prietene fete. Nu merge si pace. Nu stiu care e treaba, ca doar avem toate aceleasi dotari (ma rog, mai mari sau mai mici) si salivam dupa membrii aceleiasi rase triste (m-am gandit mult la continuarea frazei asteia, dar nu reusesc sa ii individualizez mai mult fara sa ii jignesc, si nu-i frumos din partea mea sa musc mana care face cinste atunci cand iesim in oras).

Stiu ce se spune despre vremea englezeasca, dar ziua in care am ajuns in Birmingham impreuna cu prietenii mei de categorie grea, Lamonza si Mirano, si tata, care planuise calatoria pana la ultimul detaliu, chiar a fost o zi urata. Grea. Innorata.

Nimic nou, pana la urma, cred ca toata lumea deja a acceptat ca placuta/cartonul cu "cartelele se vand la casa" face parte din recuzita standard a vanzatoarelor de la metrou. Numai ca zilele astea am avut ghinionul sa nimeresc in mijlocul a trei case dintre care functiona numai una chiar cand un grup de studenti se decisesera ca e ziua perfecta pentru a-si face un abonament redus la metrou. De cand sunt in facultate, inca n-am priceput de ce toti studentii isi fac abonamente reduse in acelasi timp. Sau de ce o mai ard in Club A, da asta e altceva.