Treceți la conținutul principal

Inspirationalul de joi

Bineinteles ca, dupa luni si luni de reflectie si meditatie, 15 sezoane din ER (minus ultimul episod, ii dedic un post special cand il vad) si multa scoala – culmea, fara sa ma duc la cursuri, ca n-am decat niste tutoriale anemice - nu m-am putut abtine. M-am intors la regimul meu de viata preferat, pe reteta blestemat ceasul - trezit - lucrat - dormit in autobuz - lucrat pe genunchi in masina - lucrat in orice loc unde pot sa fur wireless - mancat junk food - uitat la un episod dintr-un serial oarecare (acum sunt intr-o faza cu Cheers, cine ar fi crezut ca Ted Danson chiar a fost sexy pe vremuri) – dormit in perfecta armonie cu patul si urlatorii de la 3 dimineata. Se pare ca asa sunt cablata – cand n-am nimic de facut o iau razna si imi caut ceva de facut, altfel ma simt vinovata ca stau degeaba. Si la cati bani dau aici, sa fiu a naibii daca o sa ma simt vinovata de asa ceva.


Si totusi, cand suna ceasul dimineata nu-l mai arunc de perete. Nu mai simt senzatia aia oribila in stomac, sentimentul ala ca vrei sa spargi fata cuiva pentru ca ai mai vrea sa mai dormi. Si cand imi moare Mozilla si tre sa repornesc 50 de taburi nu ma mai umfla plansul de draci. Nu ma cert cu lumea din apartament pentru ca vin cu capsa pusa acasa. Nici macar cu Rainman ala al curateniei cu care imi impart teritorul nu m-am luat de gat, sau oricare dintre ei cand imi mananca toti cartofii la cuptor, puiul cu smantana, pilaful, piureul, aripioarele de pui la care muncesc cu spor cate o ora-doua, si in general orice las pe aragaz mai mult de 2 minute - mai ales cand vin acasa la 9 si mi s-a terminat toata pizza congelata.

Iar seara, cand nu mai pot, nu-mi incing neuronii ca pe niste vaci rahitice, sa traga mai cu spor la jug. Inchid capacul la laptop si ma culc. Sau gatesc. Sau citesc. Oricare dintre toate chestiile pe care imi permineam, cand eram in Bucuresti, sa le fac doar in vacanta si atunci cu un junghi in inima ca poate ar trebui sa fac ceva mai util cu timpul meu.

M-am gandit destul de mult cum vine asta, cum pot sa muncesc lejer zece-doişpe in fiecare zi si sa nu o iau razna, cum am facut ultima data si un caine nevinovat din Panduri era sa moara ucis de un cutit de unt si o coada de mop (prietenii stiu de ce). Si m-am gandit si la toate chestiile pe care le-am facut de cand am venit aici si mi-am dat seama ca treaba e simpla: le-am facut pentru mine. Sunt lucruri in care cred si pentru care m-am batut, dar care, in sfarsit, se intampla.

Pentru ca, desi schimbarea asta de decor a insemnat un soc cultural serios pentru mine, si desi englezii nu-mi sunt mai simpatici decat imi erau anul trecut sau cand am scris articolul asta, daca intr-adevar ai vointa de a face lucrurile sa se intample pentru tine, asta e un loc potrivit.

Aici am facut primii bani din fotografie si mi-am dat seama ca pot sa scriu lejer in engleza, cu toate ca mi-era foarte teama ca scrisul meu nu o sa treaca testul limbii. Si, cel mai important, aici s-a nascut Uncle Jebediah Ltd., prin care deja au inceput sa miste doua proiecte, unul pe publishing si unul pe event management, cu bani veniti din doua granturi, unul de la UE si unul de la Birmingham City Council.

Sigur, toate astea sunt departe de a deveni realitati, sunt inca la faza de proiect, inseamna multa munca si zi de zi apar chestii noi de rezolvat la ele. Uneori ma tin pe loc birocratia si neseriozitatea oamenilor cu care sunt fortata de imprejurari sa lucrez. Alteori, lipsa mea de experienta si teama c-o s-o dau in bara si ca o sa ratez oportunitatile astea incredibile pentru ca nu fac alegerile potrivite sau pentru ca nu am aniticipat sau prevenit cate un hop.

Dar daca e ceva ce mi-am promis de la inceput, a fost ca, daca intr-adevar o sa fac praf tot, o sa fie din prostia mea sau orice altceva, numai din lene sau lipsa de vointa nu. Vreau sa stiu ca am dat tot ce am avut mai bun pentru a le pune pe picioare, ca sa nu imi pun cenusa in cap dupa aia ca puteam sa fac asta sau asta. Nu iese? Nu-i nimic, dupa cate observ, posibilitati de finantare exista aici cu lopata, pentru ca oamenii astia au inteles ca n-or sa iasa din rahat niciodata daca nu incurajaza micii intreprinzatori si pompeaza bani in pierdere fix pe unde sunt gaurile cele mai mari. Ceea ce la noi inca nu se intampla, si nu se va intampla multa vreme, pentru ca politica romaneasca e un monolit imposibil de ciobit, in miscare rectilinie uniforma, care impinge si economia in aceeasi directie falimentara.

Sunt constienta ca, daca as fi ramas in tara, ideile mele ar fi murit in fasa. Si nu e vorba numai de bani. Nici prin gand nu mi-ar fi trecut vreodata ca as putea face ceva pe cont propriu, ceva care sa nu implice ghionturi in coaste, leafa, presiunea de a intelege exact ce gandeste altul ca sa poti sa faci lucrurile exact asa cum se asteapta sa le faci. Sistemul de aici, in facultate, dar si in afara ei, este creat in asa fel incat tu, ca individ, esti in lumina reflectoarelor. Tu esti important, atata timp cat poti aduce un serviciu comunitatii.

Iar asta am simtit-o in conditiile in care totusi am statut de imigrant, astept de vreo luna permisul de munca si le-a luat o luna sa imi deschida un cont de business la banca pentru ca au trebuit sa faca 'jde mii de verificari ca sa se asigure ca nu sunt vreun Robert Mugabe dupa o operatie estetica.

Ei iti pun intrebarea: tu ce vrei sa faci? Si chiar te asculta cand le raspunzi, pentru ca stiu ca, atata timp cat faci ce iti place, esti productiv. Nu e nimic altruist in asta, e capitalism de unde s-a rupt capitalismul, dar e eficient. Ori in tara, in 3 ani de facultate, nu m-a intrebat nimeni ce vreau. Ce vreau sa invat, ce subiecte vreau sa aprofundez. Principiul a fost: aaaaa, lingurita cu stiinta pe gat, inghitim cu noduri si speram ca o sa ne ajute la ceva cand terminam, ca niste gaini cu insolatie, o facultate din care nici nu stim ce am iesit, ca nici acum nu avem diplome.

Nu ma intelegeti gresit. Daca esti un dobitoc, aici vei ramane, categoric, un dobitoc. Dar daca vrei cu adevarat sa inveti, sa faci ceva cu viata ta, ai tot sprijinul. Traininguri, mentori, programe peste programe care uneori nu au destui candidati nici sa-si acopere locurile. Cu doua cursuri pe saptamana (uneori nici macar atat) si doua programe extracuriculare, am reusit sa invat mai mult decat in trei ani de facultate.

Inainte eram speriata de ideea ca intr-o zi as putea gresi. Am jucat mereu la sigur: facultate, job, existenta de urban linistit cu oaresice ambitii carieristice. Imi placea mult ce faceam, sa fie clar. Dar nu mai cresteam in niciun fel. Acum astept sa gresesc, pentru ca de fiecare data cand gresesc o sa mai invat cate ceva si asta inseamna ca n-o sa stagnez in starea aia de relativa multumire/satisfactie care m-a tinut trei ani de facultate si m-a adus in punctul ala, in care nu-mi mai aminteam diferenta dintre luni si marti, dintre februarie si martie sau ce-am facut in vacanta dintre anul 2 si anul 3. 

Si daca de tot ce fac aici se va alege praful si o sa ma intorc in Romania fara bani si fara slujba, si o ajung sa-mi depun CV-urile la niste ziare triste pe 1500 de lei brut pe luna, tot n-o sa-mi para rau ca m-am aruncat in treburile astea. Pentru ca acum ma trezesc mai usor dimineata.

***

La naiba. Am tot plantat diverse pe blogul foto si am uitat ca pe asta incepeau sa creasca balariile. Pentru cei 3 cititori interesati de existenta mea poş o sa incerc sa fiu mai consecventa pe viitor. E urat sa-ti dezamagesti fanii :)

Comentarii

doulfe a spus…
Frumos ce citesc aici :) Optimist. Dupa cum ai observat probabil, eu ma simt bine aici, chiar foarte bine. Oricum, cursul vietii mele e putin atipic - facultate + slujba + voluntariate si apoi gap year in care m-am lovit puternic de viata adultului din RO. Poate ca de aceea ma simt bine aici.
P.S.: O sa te trezesti cu un mail curand.
P.S. 2: Tu mai esti in Anglia?
DumbHead a spus…
foarte tare post-ul!
ma bucur ca ai reusit cu fotografia.
eu sunt tot cu arta, dar cu desenul/pictura. am incercat si eu sa fac ceva frumos aici, in Ro, dar se pare ca lucrurile hand-made [pictez pe haine, vase de lut, chiar si oua :))] si arta in sine nu sunt apreciate la adevarata lor valoare. din cate am inteles, in afara lucrurile nu stau chiar asa, si tu mi-ai dovedit, prin acest post, ca n-am auzit prost.
cel putin in germania stiu ca hand-made-ul este foarte cautat pentru ca ei nu prea se ocupa cu asa ceva.
eu, de mica, parca intuind cum va fi tratata arta, mi-am facut un plan (pe care l-am urmat si care deocamdata merge).
am vrut sa dau la o facultate de inginerie (constructii mai exact - pentru ca imi place si deseul tehnic), sa ma angajez in domeniu (pentru ca este unul din cele mai bine platite domenii la ora actuala) si banii sa ii investesc in facultatea de arte si mai departe, in arta in sine.
dupa cum am mai spus, pana acum nu am intampinat greutati, mai am de dat licentza in constructii, dar mai departe stiu ca urmeaza piedicile. de-acolo totul se va schimba. in primul rand ca si facultatea de arte de-aici este la fel ca toate celelalte. nu inveti decat lucruri generale, nimic palpabil. iti iei o diploma care te va ajuta oarecum sa intri in lumea aceea artistica, dar insuficient pentru a reusi.

ca o concluzie, desi mi-am spus ca daca ai cap, faci bani si in RO, pe zi ce trece mai cade cate-un mar din pomul realitatii.
Ioana a spus…
@doulfe
Eu acum sunt in faza de gap year, dupa master. Si am am avut revelatia ca devii cu adevarat adult atunci cand incepi sa te interesezi de pensie privata :)

PS: Bring it on.
PS2: Dap, deocamdata.

@DumbHead
E mult spus ca am reusit cu fotografia :) Mai fac un ban pe ici pe colo, dar sunt autodidact. Si UnkleJeb Events imi cam mananca timpul si energia zilele astea.
Daaaar... bafta! Si rabdare, se fac lucruri bune si in Ro.

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.